The Good
Când am auzit prima dată de Casa Jurnalistului am zis în barbă: iată un proiect mişto. În conversaţiile pe care le am cu mine, puţine cuvinte sunt mai devastatoare decât „proiect mişto”. Înseamnă de obicei, că oamenii sunt mişto şi vor să facă ceva care să meargă, dar probabil nu va merge. I-am „urmărit” pe Facebook şi reportajele au început să vină – reportaje „mişto”.
Este chiar amuzant cum i-am ignorat. Cu multă vreme în urmă am scris un articol numit „SOV suntem noi”, care arătam cum căderea costurilor de publicare este de aşa natură încât nu mai putem să dăm vina la infinit pe patronii de media ci trebuie să ne asumăm o anumită responsabilitate chiar şi noi, cei care stăm pe margine. De atunci, însă, mi-am construit o dietă de informaţie cu agenţii de ştiri, bloguri şi cam atât. Şi eram convins că e destul.
Prima breşă a fost făcută de articolul lui Ştefan Mako despre Sabina Gherman. Nimeni dintre cei care au citit articolul, probabil, nu au putut privi cazul apoi cu aceiaşi ochi. Apoi a fost Biserica Protestatară din Bârlad a lui Vlad Ursulean. Nu mai vorbeam acuma de noroc şi conexiuni personale. Ci de dorinţa de a merge pe teren şi de a observa fenomenul de la firul ierbii. Dorinţă care nu a mistuit deloc agenţiile de ştiri. Merită menţionat şi Mica revoluţie siriană din Bucureşti (Ştefan Mako), despre alt subiect „invizibil” în societatea noastră.
Acuma Ştefan Mako şi cineva Mateaş s-au dus în Turcia cu autostopul. Pur şi simplu. Asta în timp ce televiziunile îşi pun la păstrare corespondenţii de război, ca să îi poate folosi la inundaţiile care se apropie.
[Update] Cititorii ne dau blogul lui Mateaș; așa aflam si noi ca il cheamă Mihai. [/Update]
Înainte să trec, deci, la partea critică, daţi-mi voie să spun cum Casa Jurnalistului este printre cele mai credibile produse media pe care le-am văzut lansate în … mulţi ani. Dacă puteţi să faceţi ceva să îi sprijiniţi, faceţi acel lucru. Noi la Civitas Politics nu am ştiut cum să fim de folos, aşa că am extras un feed de pe Facebook şi documentăm în bara din dreapta aventurile lui Mako şi Mateaş în Istanbul (adică ne-am folosit noi de ei).
The Bad
Dincolo de segregarea mea informaţională, a mai existat un motiv pentru care multă vreme am ignorat Casa Jurnalistului. Anume, membrii săi par a fi nişte rezultate fericite ale şcolii româneşti de reportaj. Iar şcoala românească de reportaj este conceptual greşită.
Luaţi-vă puţin timp să citiţi acest articol despre experimentul cu Alexandru Tomescu cântând la metrou, un bun exemplu de jurnalism românesc de calitate. Apoi acesta, despre experimentul originar al cu Joshua Bell.
Articolul din România Liberă are aproape 2000 de cuvinte. Articolul din Washington Post aproape 8000. Şi diferenţa nu este numai cantitativă. Redau mai jos momentul cultural cel mai subtil al fiecărui articol.
It’s an old epistemological debate, older, actually, than the koan about the tree in the forest. Plato weighed in on it, and philosophers for two millennia afterward: What is beauty? Is it a measurable fact (Gottfried Leibniz), or merely an opinion (David Hume), or is it a little of each, colored by the immediate state of mind of the observer (Immanuel Kant)? (WP)
Care este sursa frumosului? [/] Criticul muzical Dumitru Avakian spune ca modul in care „publicul” a reactionat i-a starnit „o mirare placuta”. „Cei care detin mass-media nu trebuie sa ramana la coada gustului publicului doar pentru ca acesta le-ar comanda intr-un anumit fel. Publicul prefera ceea ce ii flateaza gustul. Iar daca ii oferi ceea ce ii este mai la indemana, apetitul sau pentru programe de slaba factura se va accentua.” (RL)
Washigton Post merge până la, vorba glumei, Platon şi Aristotel. România Liberă nu depăşeşte graniţele ţării într-un articol altfel destul de patriotic. Nu fac aici un reproş ziariştilor. RL nu ar fu acceptat niciodată să publice un articol de 8000 de cuvinte. La o adică nici Civitas Politics, care este o publicaţie de nişă, nu ţine aşa ceva. Asta este piaţa, construită împreună de producători şi consumatori.
Mai sunt şi alte exemple. Un „report” minuţios documentat din presa străină se va numi la noi „dosar” (în presa scrisă) sau „analiză” (când e publicat de Mediafax). „Dossier” sau „analysis” nici nu prea au corespondent; mai degrabă ONG-urile publică documente de o adâncime comparabilă.
Un reportaj înseamnă informaţie la faţă locului, context (analiză) şi emoţie. În cele mai bune exemple ale media occcidentale (şi excluzând reacţia rapidă) emoţia mediază între analiza în profunzime şi cititor. Fie emoţia publică a dus la o nevoie de a înţelege mai mult, fie reporterul a decis că o anume situaţie trebuie înţeleasă şi o îmbracă în emoţie ca să atragă cititorul.
La noi, după cum ar spune Carmen Avram, emoţia este regină. Nu emoţia slujeşte înţelegerea ci invers. Dacă am fi în peştera lui Platon, reporterul occidental de bună factură ar încerca să ne forţeze să privim focul, în timp ce reporterul român de bună factură se uită fascinat la umbre.
Casa Jurnalistului produce printre cele mai bune reportaje care se pot scrie în această paradigmă, dar există limite în ce pot face. Şi fără bani sau documentarişti voluntari, nu ştiu dacă vor putea ieşi din aceste limite prea curând.
The Ugly
Puteţi vizita Casa Jurnalistului pe Facebook.
Sau aţi putea merge pe situl lor, deşi nu vă recomand. Acesta din urmă este al doilea cel mai urât sit pe care îl ştiu. De fiecare dată când îl deschideţi, un pisoi drăgălaş îşi crestează urechea.
Andrei Tiut
